Dreptul la cuvant cu Harry Tavitian!

(CU)DREPTUL LA CUVANT* este un “serial” de articole scrise cu şi despre România. Simplu, direct şi cinstit. Dacă pe parcurs apare şi puţin umor nu ne supărăm deloc:)

Pentru ediţia curentă a acestui serial avem plăcerea şi onoarea să îl avem ca invitat pe domnul Harry Tavitian cu un articol de excepţie despre credinţă, viaţă, tradiţii şi despre jazz. Aşa cum i-am spus şi domnului Tavitian în scrisoarea de mulţumire pentru rândurile scrise, credem că acest articol este în primul rând despre suflet!

La citire plăcută!

Ianuarie 2010
RomaniaPozitiva

Harry Tavitian, ianuarie 2010

„În mărturisirea pe care o spune credinciosul la Taina Spovedaniei în Biserica armeană, unul din păcatele mărturisite este cel de a fi „veşnic nemulţumit”. Duhul ăsta ne bântuie rău azi. Auzim cam peste tot doar lamentări cu privire mai ales la România. Dacă ar trăi în noi duhul cel bun, ne-am putea bucura de ceea ce încă avem şi am şti să mulţumim lui Dumnezeu.

Am spus de multe ori că mă consider mai bogat decât mulţi din colegii mei muzicanţi, fiindcă sunt armean prin naştere, român prin adopţie şi mă simt acasă în ambele tradiţii. Deh, fiecare cu bogăţia lui…

„Cred că datoria ţi-o îndeplineşti atunci când îţi respecţi meseria.”

Aşa cum în muzica mea totul este adunat, topit şi sintetizat din cele două tradiţii, armenească şi românească, şi eu însumi încep să mă simt aparţinând ambelor spaţii şi nu mai simt nevoia să spun că sunt armean sau român. Cred că sunt inutile gesturile de patriotism exagerat, de tipul „sunt armean”, „sunt român”. Cred că datoria ţi-o îndeplineşti atunci când îţi respecţi meseria. Cu cât îşi face fiecare datoria mai bine, acolo unde este, cu atât îşi face mai bine şi datoria faţă de neamul căruia consideră că îi aparţine. Eu încerc să dau maximum în fiecare concert, oriunde ar fi el, la New York, la Cluj sau la Vălenii de Munte. Şi în felul acesta consider că am dat dovadă de patriotism, şi nu mai e nevoie să spun că sunt armean sau român.

Pe 14 ianuarie s-au încheiat sărbătorile de iarnă şi în Biserica ortodoxă română şi în cea armeană. Am petrecut cu bucurie şi Crăciunul românesc şi cel armenesc – care este odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, păstrând tradiţia din primele secole de creştinism.

În anii copilăriei mele viaţa comunitară era foarte intensă. Dar de la începutul anilor ’60 pentru armenii din România a început un nou capitol: emigrarea în America. Asta a afectat hotărâtor viaţa noastră. Aveam 10-12 ani, când, rând pe rând, toate rudele noastre au început să plece. În acest timp, părinţii mei se încăpăţânau să nu facă acest pas, deşi eram din ce în ce mai singuri. Acest lucru s-a dovedit, în cele din urma, vital pentru cariera mea."

Povestea continuă pe RomaniaPozitiva.ro